A fost odată ca niciodată un tărâm minunat, unde toată lumea trăia fericită. Aici erau multe păduri înverzite, râuri cu apă curată ca lacrima, grâne, legume și fructe gustoase în casele tuturor.
Împăratul Cer, stăpânul acestui tărâm minunat, avea sprâncene stufoase și albe, o barbă lungă și încâlcită, ochi blajini și privire senină.
Deși era bătrân de când lumea, așa cum îi plăcea lui să spună, el dintotdeauna și-a dorit copii, dar soția sa, era bolnavă și nu putea să aducă pe lume urmași.
Trist și abătut, Împăratul Cer decide să apeleze la Vrăjitorul Timp, un personaj temut de toată lumea, care stătea ascuns într-o pădure îndepărtată.
A luat cel mai viteaz cal și a plecat în căutarea lui Timp. Intrând în pădure, împăratul a început dintr-o dată să se simtă sleit de puteri. Și nu era de la drum, căci avea cel mai bun cal de pe aceste meleaguri.
Erau farmecele vrăjitorului care voia să nu fie găsit niciodată. Deodată, împăratul simte că nu mai poate să înainteze.
-Nu mă mai pot mișca! Ce se întâmplă cu mine?
-Calul s-a oprit din mers, s-a așezat obosit pe iarbă și a căzut într-un somn adânc.
-Și mie mi se închid ochii de somn. Dar nu! Trebuie să ajung la vrăjitor.
Voința împăratului Cer era infinită, așa că a reușit cumva să își continue drumul până la ascunzătoarea lui Timp.
Când a ajuns, o voce gravă îl întâmpină:
-Cei ce ajung la mine sunt rari. Nimeni nu are motivația atât de mare ca să-mi ceară ajutorul. Spune-mi, cu ce îți pot fi de folos?
-Domnule vrăjitor, soția mea este bolnavă și nu poate avea copii. Ne simțim prea singuri în castel și avem nevoie de urmași pentru a conduce ținutul nostru minunat mai departe.
-Așadar, tu ești împăratul Cer?
-Da, chiar eu sunt…
-Îmi pare bine să vă cunosc, majestatea voastră!
Din păcate, citesc în globul meu că nu vă este sortit să aveți copii. Dacă ați avea, toate lucrurile minunate de pe acest tărâm vor dispărea, iar lumea nu va mai fi fericită.
-Dar asta cum este posibil? Copiii sunt o binecuvântare.
-Așa este, însă toți sătenii se vor întoarce împotriva voastră. Magia acestor meleaguri roditoare va dispărea.
-Te rog, Vrăjitorule Timp! Ajută-mă! Chiar dacă va fi așa, nu are cine să conducă tărâmul. Și nu doar că magia va dispărea, dar oamenii vor fi pierduți fără noi. Nu va avea cine să îi mai conducă.
-Bine, majestate. Vă ajut. Dar țineți minte, nimic nu va mai fi la fel după ce voi face asta.
Vrăjitorul Timp a făcut câteva incantații și dintr-o dată oboseala împăratului a trecut. Întors la castel fericit, acesta constată că soția sa era mai sănătoasă ca niciodată și decid să aibă împreună doi copii.
Așa au apărut pe lume: Soralia și Lunarisa. Prima a fost Soralia. Când s-a născut toată lumea era fericită. Sătenii au petrecut zile în șir, au cântat și au dansat până la epuizare.
La câtva timp după aceea, a venit pe lume și Lunarisa. Sătenii au petrecut zile în șir, au cântat și au dansat până la epuizare.
Au trecut ani de zile și nimic nu s-a întâmplat. Până într-o zi când Lunarisa a rostit cuvântul:
-Timp.
Deodată, cerul s-a întunecat, au apărut stele, vântul a început să bată, iar lupii din pădure se auzeau hăulind mai tare ca niciodată.
-Ce caută luna în toiul zilei? A venit noaptea atât de devreme? Strigau sătenii speriați.
Din acel moment, de fiecare dată când Lunarisa dormea, se instala noaptea. Și de fiecare dată când Soralia dormea, se instala ziua.
Nimeni nu mai înțelegea nimic. Ba era zi, ba era noapte. Se schimba totul foarte rapid.
Oamenii erau speriați și obosiți. Și cel mai grav era că roadele pământului începeau să se strice.
-Noi ce-o să mai mâncăm? Legumele și fructele nu mai cresc ca înainte și râurile au început să sece. De când s-au născut cele două fete, timpul a luat-o razna. Trebuie să le despărțim.
Împăratul Cer a aflat de planul sătenilor de a fura una dintre fete pentru a o duce departe și a decis să facă chiar el acest lucru.
-Lunarisa, trebuie să plecăm acum!
-De ce, tată?
-Din păcate, magia tărâmului nostru a dispărut.
De fiecare dată când ești în preajma surorii tale, timpul o ia razna.
-Și de ce plecăm?
Sătenii vor să se răzbune. Nu mai au ce mânca și fiarele pădurii îi atacă nopțile.
-Eu sunt de vină pentru toate astea?
-Nu, draga mea. E vorba despre un blestem. Îți voi povesti totul pe drum. Acum, hai să mergem!
Împăratul Cer a luat-o pe Lunarisa și au plecat pe mare. Erau singuri pe corabie și au văzut schimbarea. Cu cât se îndepărtau mai mult de tărâmul minunat, cu atât timpul își revenea la normal.
Ziua era zi până la apusul soarelui și apoi apărea noaptea, cu luna-i semeață. Timpul era împărțit pe jumătate, ca odinioară.
-Și acum ce facem, tată? Întreabă, Lunarisa.
-Nu știu, fiica mea. Sunt tare îngrijorat.
-Nu putem fugi la nesfârșit. Trebuie să ne oprim undeva.
-Îmi este teamă că oriunde ne-am duce, timpul o va lua razna și lumea ne va alunga din nou.
Zilele treceau, proviziile erau din ce în ce mai puține și dorul de casă era tot mai mare.
Deodată, fetița strigă cu entuziasm:
-Tată, tată! Am găsit soluția.
-Care este, draga mea?
-Dacă eu și Soralia putem controla timpul, înseamnă că trebuie să măsurăm cumva cât stă soarele pe cer și cât stă luna.
Astfel, eu voi dormi în clipele cu soare, iar sora mea în clipele cu lună. Și așa ar trebui să rezolvăm problema.
-E o idee excelentă, draga mea, dar asta nu înseamnă că nu o să mai vorbiți niciodată?
-Așa este. Nu vom mai vorbi niciodată, dar vom fi apropiate pentru totdeauna. Și asta este cel mai important.
Zis și făcut. Împăratul și-a amintit că a primit un ceas la nașterea primei sale fete, pe care-l purta mereu în buzunar.
Au numărat împreună orele și au constatat că soarele stă pe cer 12 ore și luna la fel.
Astfel, au decis să se întoarcă la castel și să doarmă urmărind ceasul. Ca printr-o minune, totul a revenit la normal. Deși nu mai puteau vorbi, fetele se țineau mereu de mână atunci când una dintre ele trebuia să adoarmă.
Împreună pe același Cer. Se țin și astăzi de mână până la sfârșitul lumii, Soarele și Luna.
